#myUnatc part II

 Ce mi-am dorit de la  #myUNATC a fost să adun o serie de povestiri personale ale foștilor și actualilor studenți din UNATC în speranța că, la un moment dat, cineva din Universitate va arunca un ochi pe acest blog și va avea parte de cea mai sinceră viziune posibilă față de ceea ce înseamnă să fii student la Film/Teatru. Scopul nu este de a denigra, ci mai degrabă de a aduce în față lucrurile care nu funcționează în speranța că:
1. Discrepanța nu va mai fi atât de mare, în viitor, între ce așteaptă studenții de la profesori și profesorii de la studenți
2. Cei care hotărăsc să își pună încrederea și visele în grija acestei facultăți, să fie mai realiști decât noi, mai isteți și poate mai descurcăreți până își finalizează studiile.

Cu drag,

TFB

 

#myUNATC, POV Oana Darie

Eu sunt unul dintre studenții care au trecut prin trei examene înainte de a studia film la UNATC.

Am aflat despre această universitate în clasa a 10-a, când mă hotăram în ce direcție să pornesc. Jurnalismul era, până atunci, pe primul loc. Inventasem două reviste (una în școală generală și una în liceu) și-mi plăcea ideea de a mă documenta. În clasă a 10-a am frunzărit un foileton de prezentare a universităților din țara și am dat peste UNATC. Dintr-o dată, toate interesele mele au părut a se concentra în jurul profesiei de regizor de film. Pusesem, până atunci, în scenă două piese de teatru, eram pasionată de literaturムși tânjeam dupムo profesie care să mă oblige să citesc și să mă documentez pentru tot restul vieții. Nu mi-am făcut prea multe vise despre ce urmează să învăț la UNATC, dar mi-am făcut destule despre examenul de admitere și niciunul dintre acele scenarii nu s-a potrivit cu examenul prin care am trecut. Veneam de acasă cu un rezorvor suficient de încredere și-mi devoltasem un oarecare spirit critic. Primul meu examen la UNATC a durat o zi. Adicムam picat după prima probă a unui examen vocațional care nu-mi păruse deloc greu. Surpriză examenului a fost întrebarea: „€œTu ai venit aici să flirtezi cu noi?” adresată de Elisabeta Bostan – cea al cărui an de regie urma să se formeze în urmă acestui examen (probabil pentru că zâmbeam în timp ce expuneam narațiunea pe care o avusesem de inventat). Inițial am crezut că e o glumă, dar fețele lungi ale examinatorilor m-au făcut să înțeleg că nu deloc o glumă și că astfel de întrebări „sub centura” fac parte din normalitatea examenului. Am răspuns că „€œnu” și am continuat fără să mai zâmbesc. Din acest moment nimic din ceea ce spuneam nu părea să mai ajungă la profesorii examinatori. După ce am primit vestea refuzului (devastatoare atunci – călătorisem weekend de weekend din februarie până în iunie de la Iași la București – 7 ore dus, 7 ore întors, – pentru a fi prezentă la cursurile de pregătire pe care le organiza UNATC – așa că dincolo de efortul sufletesc și fizic, era vorba și de un efort bănesc substanțial) m-am întâlnit pe hol cu domnul prof. Drăgușanu – atunci în comisia de admitere la regie – care mi-a spus literal „€œvino și la anu’€™, dar să faci pregătire mai intai”. I-am fost și-i sunt recunoscătoare pentru aceste cuvinte pentru că trebuia să înțeleg din asta că nu lipsa de vocație fusese problema ci lipsa orelor particulare de pregătire. Ca să răƒmână clar, Dl. Dragusanu, pe care l-am apreciat ulterior că profesor de scenaristică nu-mi sugerase să fac pregătire cu el; doar m-a elucidat cu privire la <<cum>> se intră la UNATC Film – regie. Și mi-a spus-o ca și cum ar fi fost un fapt arhicunoscut pe care eu nu-l cunoșteam doar pentru că nu cunoșteam destule lucruri despre UNATC.

În următorul an, la sfatul unei prietene, m-am prezentat la examenul de admitere de la CAV, după încă o serie de cursuri de pregătire organizate de facultatea de film. Un an de zile am stat călare pe internet să citesc depre film, despre cum se face o analiză, despre cum se scrie un film, despre cum se redactează un text argumentat. M-am uitat la toate filmele de pe lista de admitere și la multe altele în plus. Mi-am centrat aproape tot timpul pe o pregătire riguroasă (datorită site-urilor de torrents, am și reușit), dar din nou, făƒrムghidajul cuiva din UNATC. Din nou, simțeam că aici e locul meu pentru că examenul mi s-a părut ușor. Când apar rezultatele, însă: surpriză! Sub linie. Și nu imediat sub linie, ci mult sub linie. Atunci, țin minte că i-am scris un e-mail lui Andrei Gorzo, singurul profesor față de care am dezvolat o oarecare simpatie și pe care îl cunoscusem la cursurile de pregătire pentru CAV, în care îi spuneam deloc academic că nu voi mai călca vreodatムpe-acolo. Am fost atât de supărată această a doua incercare incat, fărムsムstau prea mult pe gânduri, m-am mutat la Viena și-am început sムcaut soluții pentru a mムincorpora școlii de film de acolo – unde preda, la vremea aia, și Michael Haneke.

Cum germana nu era o limbă pe care sムo fi studiat și cum, de ce sムnu recunosc, relația de iubire care mă chemase la Viena se terminase in lacrimi, șansele mele acolo erau și mai mici. Așa că incercarea număƒrul trei la UNATC. Nu m-am mai pregătit. La examenele orale, când nu știam ceva spuneam că „€œnu știu, dar sper sムaflu odatVƒ ce voi fi studentムaici”. M-am prezentat la examen cu cea mai mare durere in fund dar mai ales, fără să sper. Am scris un scenariu după inspirația momentului, o analiză de film, la fel. Am intrat a treia. Cum? Misterele cele misterioase ale UNATC. M-am bucurat cムurma sムfiu studentムși atât, considerând că după trei incercări, merit.

Anul I. Aveam entuziasm și energie cat carul. Veneam la toate cursurile și devoram toată informația pe care mi-o dădeau profesorii. Nu eram mare fan al unor scăƒpari misogine de tipul „€œvoi la ce-ați venit aici? o să va măritați și-o să faceți copii”. Sau al altora adresate de Laurențiu Damian de tipul (vorbind cu colegii noștri de la regie) „voi nu-i așteptați pe căcăcioșii ăƒstia de la CAV cムpanムscrem ei un scenariu…”. Am simțit din primul an segregarea dintre CAV și Regie deși, într-o lume normală, între cele două secții există complementaritate și nu competiție. În patru ani de zile am ajuns să îmi cunosc colegii de la regie doar după catalog. Nu văzusem mai niciun film al lor, nimeni nu-mi propusese vreo colaborare, nu propusesem nimănui vreun scenariu. Printr-o conjunctură norocoasă de circumstanțe am ajuns să fac un scurtmetraj cu o regizoare din Slovacia venită la UNATC prin programul Erasmus. La sfârșitul celor 4 ani scenariul meu de lungmetraj ajungea sub ochii lui Laurențiu Damian sub forma de caiet de regie al unui coleg și aveam să aud laude la adresa lui. Patru ani de absența și un moment în care primeam o oarecare confirmare.

Patru ani în care au dispărut profesori pe care îi așteptăm să aibă o continuitate în viață mea de student: Dl. Șerban Alexandrescu, de pildă, sau Anca Ionită, Lucian Georgescu sau Tudor Voican. Patru ani în care m-am dus de plăcere la cursurile de istoria artei universale, scenaristică dar mai ales, la cursurile lui analiză de film. Deși am mers mereu cu interes la cursurile lui Andrei Gorzo – de la care simțeam că învăț cel mai mult – abia în anul IV am început să discut cu el despre narațiuni, autori impliciți, despre fabula și sjuzet și alte asemenea concepte care, știute mai devreme in viatムm-ar fi ajutat săƒ-mi înțeleg mai bine meseria.

Trec repede în revistă frustrările legate de lipsa planurilor de învățământ și anume faptul că nu știam ce urmează să învăț și care ar fi fost bibliografia necesară punctual cursului. Trec repede și peste absentele profesorului de Tehnici de dialog care era în campanie electorală. Trec repede și peste cursurile de engleză în care 10 însemna „hello, my name is” și cam atât (adică nimic din engleză specifică a profesiei noastre). Trec repede peste frustrarea faptului că secția CAV, deși bugetată egal, nu are drepturi la peliculă și, în plus, e subiectul batjocorii profesorilor de la regie.

Mi-am făcut lucrarea de licentă despre Naratorul necreditabil, concept care m-a găƒsit nepregăƒtită cand am văƒzut Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu și despre care scrisese Andrei Gorzo in Dilema. M-am simțit puțin sustinută și ghidatムin acest demers. Singurul care mムintelegea era același Andrei Gorzo, dar el nu putea fi indrumăƒtor de lucrare de licentăƒ. Așa că a trebuit sムmムconformez cu ce se putea face și deși am fost primită de domnul profesor Titus Vijeu, am continuat să mムsimț neinteleasăƒ. La examenul de licentăƒ, m-am confruntat cu frustrarea de a nu primi feedback pentru o lucrare pe care o arhidocumentasem și o formulasem după toate normele de redactare cunoscute mie atunci (unde mai pun că a trebuit săƒ-l descopar singură pe Umberto Eco – How to Write a Thesis). Am primit, în schimb, o notă și întrebarea: ce am învățat din această lucrare?

Așa cum comenta și The Fierce Banana, am simțit pe tot parcursul celor 4 ani lipsa unui mentor care să ghideze și supervizeze evoluția mea în această meserie. Și pentru mine, că și pentru ea, existența festivalurilor de film din Romania a constituit o a doua și – foarte importantă – școală. Datorită lor, am ajuns că în timp să fiu interesată de filmul independent și de cum ajunge el la publicul romanesc. Am bătut moneda pe acest subiect în mai toate articolele mele din presă romaneascムși e ceva ce mă preocupa dar nu pentru că mi-ar fi insuflat UNATC această preocupare.

IŽn plus, că student din provincie, una dintre cele mai mari probleme pe care cred că le are universitatea este spațiul alocat studenților in căminul UNATC. Nu e omenește posibil să convietuiască in 18 mp 4 oameni, să dezvolte o rutină convenabilă de folosire a băƒii și-a bucăƒtariei și să aibă și spațiu suficient de lucru! A trebuit sムinvăƒt săfiu desteaptムși să recurg la invarteli – fapt care mi-a creat disconfort pentru că nu asta doream să învăț în timpul studenției: și eu, ca și alții, am imprumutat buletinul unei colege care avea unde locui in București pentru a putea rămane 3 in cameră de 4. Unii erau mai abili la chestia asta cu invarteala și reușeau să rămanムsinguri in același spațiu – ceea ce, la cat de mici sunt camerele, e soluția idealăƒ. IŽn privința căminului, cum soluția nu poate fi reducerea număƒrului de studenți din provincie, ea n-ar putea să fie decat achiziționarea unei noi clădiri. Și nu vorbesc pentru cムaș dori unatc-istilor un lux pe care alți studenții nu-l au, ci pentru că le doresc acel omenesc minim necesar.