#myUNATC

Se vorbește mult despre U.N.A.T.C. zilele astea și cred că este de prisos să menționez în care tabără mă aflu și de ce #solidaritatecuandreirus. Totuși, cred că aici nu este vorba numai de Andrei, de Dl. Zamfirescu sau de Film Menu. Aceste conflicte sunt, până la urmă, materializări ale frustrărilor adunate de generații la rând de absolvenți, fie că ei au devenit apoi cineaști sau taximetriști.

Fiecare poveste din U.N.A.T.C. este diferită – unele sunt palpitante, pline de conflicte, altele sunt melancolice, iar altele sunt, pur și simplu, vise aduse cât mai aproape de realitate. A mea este, cred eu, valabilă pentru mulți dintre colegii mei de secție, cel puțin. Cu toții ne amintim cu drag de aceleași lucruri, în mare, în timp ce suntem supărați pe facultate din motive similare. #myUNATC este o poveste despre patru ani la CAV, o poveste a ultimei generații dinainte de Bologna și, probabil, a celei mai nefericite.

În clasa a 12-a, în luna aprilie, în timp ce toți colegii mei de liceu erau în febra pregătirilor de admitere la SNSPA, ASE, Drept sau Politehnică, eu am aflat de UNATC. Habar nu aveam că există o școală de film, dar una dintre secțiile de acolo mi-a atras atenția și părea că ar fi ceva ce m-ar fi dus către o profesie frumoasă. Am început să citesc forumuri și să înțeleg cu ce se ocupă școala, în general, și secția CAV (Comunicare audiovizuală) în particular. Tot atunci am aflat că se făceau cursuri de pregătire la București care costau zeci de milioane și care erau o portiță sigură către succesul la admitere. NU aveam banii și nici opțiunea drumurilor săptămânale București-Botoșani. Curios este că am hotărât să încerc în contiuare – iar faptul că am adormit de două ori încercând să vizionez un film de Tarkovsky din lista de admitere nu m-a pus deloc pe gânduri (m-am îndrăgostit, în schimb, de Kieslowki și Kar-wai). Ce gânduri realiste să ai la 18 ani, într-un oraș de provincie, fără niciun sfat pertinent de la nimeni pentru că, fără nicio vină a lor, părinții au fost doar absolvenți de liceu? Am lăsat visele să curgă, să se contureze, le-am vizualizat și le-am răstălmăcit până când am ajuns la examenul de admitere.

Realitatea m-a lovit în moalele capului când, pe holurile facultății, așteptând să intrăm la probele orale, mi-am auzit colegii vorbind despre Bazin și Marcel Martin de parcă i-ar fi studiat dintr-a 10-a, despre dadaiști și expresioniști, despre Lars Von Trier și temutul Tarkovsky, în timp ce eu mă convingeam că am venit aici să învăț, și că e O.K. să nu știu pe dinafară Scoală Clasică Suedeză.

La admitere, i-am vorbit doamnei Cernat despre Memoriile unei Gheișe (asta a picat pe bilețel), doamnei Vasiliu despre Renoir și doamnei Bucur despre Mungiu. Am intrat printre primii zece în timp ce sub linia de admitere au rămas oameni care încercau să între de trei ani la rând. CUM?!? Nu știu.

În primul an, am învățat și înțeles istoria filmului și teoriile lui, m-am familiarizat cu numele care la început mă puneau pe gânduri și mi-am învins fricile cauzate de necunoaștere. Am ajuns cam la același nivel cu colegii mei inițiați mai precoce și, din acest punct încolo, eram toți pregătiți să învățam mai mult, să facem mai mult, să cunoaștem mai mult și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine.

Dar undeva, în anul doi, firul s-a rupt, interesul multora dintre noi s-a estompat încet-încet, iar visele care ne dădeau aripi cu numai un an în urmă păreau basme puerile, pe care le-am lăsat undeva la poarta facultății, între Papillon și Club Art.  Petrecerile din cămin, poveștile catinei vechi, pline de fum,  sau  ale celei noi, cu cea mai bună mămăligă cu brânză și smântână, și festivalurile de film la care primeam intrări gratuite erau de n-ori mai interesante decât cursurile de istoria artei la care ne uitam pe diapozitive. În sinea mea, îmi doream un mentor – îmi doream pe cineva care să ne urmeze traseul de viitori scenariști sau critici de film din primul an de școală până în ultimul, ne doream pe cineva care să ne inspire atât prin dragostea sa pentru cinematografie, cât și prin talentul său de pedagog. Singurii care au reușit să facă asta au fost Doamna Viorica Bucur și Andrei Gorzo, dar, din păcate, a fost prea puțin și nu au putut suplini pentru toți ceilalți. Am rămas plutind undeva între lipsa de interes și responsabilitatea de a termina o facultate.

Și așa au trecut patru ani – și, până la urmă, patru ani după absolvire, realizez că totul stătea fix în mâinile noastre – resursele erau foarte puține și fiecare trebuia să facă ce putea mai bine pentru sine. Eu, am renunțat. Alții, s-au reorientat mai mult sau mai puțin. După facultate au urmat încercări eșuate de a regăsi acea hotărâre care m-a îndemnat să mă înscriu la examenul de admitere, să învii acele vise care păreau atât de ușor de realizat și să regăsesc dragoastea pentru scris, pentru a explora lumea prin cuvinte. Părea că dispăruse – ce a rămas în loc? Neîncredere. Multă neîncredere.

Prioritatea devenise să găsesc un job „în domeniu”, fie el prost plătit sau deloc, pentru a-mi onora responsabilitatea morală față de cei patru ani petrecuți într-o facultate de arte. l-am găsit – producție foto de advertising. Nu era cu film, dar era cu artă. Încet, frustrările au trecut și am făcut pace cu mine – poate nu trebuie neapărat să fac film sau să am un job creativ doar pentru că am avut norocul de a trece de admiterea unei facultăți prestigioase de arte. Mi-am îmbrățișat pragmatismul, limitările creative și am acceptat că poate dragostea mea pentru film se poate manifesta doar din scaunul de cinema, nu neapărat din cel de scenarist (nici măcar nu au scaun scenariștii, nu?). Mi-am luat inima în dinți și mi-am pus skills-urile pe hârtie, să îmi caut un job serios, într-o companie mare, unde să am un traseu ascendent și un salariu cu care să-mi pot lua un credit de-o casă. But..no, that’s not going to happen! Cei patru ani de UNATC din CV lucrau împotriva mea pe cele mai de neimaginat planuri. Acea facultate de creație îi speria pe eventualii angajatori mai rău decât 4 ani de stat acasă, după fusta mamei. Nu am înțeles niciodată panica lor. Ce își imaginau? Că o să le desenez floricele în power-pointuri sau c-o să le pitch-uiesc drame în breif-urile către clienți? Cea mai mare panică a lor era să nu cumva să am vreun puseu creativ în timpul programului și să-i las cu ochii în soare. Creativitatea era văzută ca un fel de monstru cu șapte capete care urma să le dărâme corporația din temelii.
Și atunci, mă întreb – cum am reușit eu să întru în această facultate atâta timp cât în spatele meu au rămas unii care își doreau să fie aici mai mult decât mine? Ce au văzut cei șase profesori evaluatori în mine și nu au văzut în alții? Unde s-a dus tot? Și cum mi-aș fi dorit să fie altfel?

#MyUNATC, mi-aș fi dorit să nu ne mai primești pe porțile tale atât de fragezi și plini de vise, că apoi să ne trimiți în lume și mai endumeriti, mai neîncrezători și înspăimântați de propriile noastre frici. Poate ar fi mai bine să aștepți să creștem, să gustăm  puțin din viața de după liceu, să ne pregătim, să ne gândim exact ce vrem de la viitorul nostru ca apoi să ne ajuți să devenim artiști cu picioarele pe pământ, nu pe spatele viselor din adolescență față de care ne simțim datori.

Poate procesul de admitere ar trebui să fie unul mai complex și mai de durată, astfel încât doar cei care își doresc cu adevărat asta să reușească să îți treacă porțile. Știu că banii vin de la bugetul de stat în funcție de numărul de studenți, dar toți profesorii sunt conștienți că din cei 15 regizori , doar unul sau maxim doi vor face ceva pentru industrie. Asta dacă, după cei patru ani, nu vor fi deja obosiți să alerge după echipamentele din școală.

Să nu ne mai lași să credem că succesul în artă ține de cercul în care te învârti sau de meditațiile pe care le-ai luat.

Să ne cunoști ca oameni, să ne știi așteptările și dezamăgirile, și să îți arăți interesul de a scoate din noi ce e mai bun, înțelegând că nu putem fi toți la fel.
Să nu mai uiți că cinematografia are și un prezent, nu doar un trecut, un prezent care include atât filme de autor, cât și blockbustere. De ce avem șansa de a cunoaște doar doi profesori în cei patru ani de școală care înțeleg acest lucru?
Să îți asumi responsabilitatea de a pregăti profesioniști. Trebuie să știi că după anii de școală ne așteaptă o industrie din care doar puțini vor reuși să supraviețuiască. Nimeni nu a vorbit un noi, în cei patru ani, despre procesul de creație, despre ce înseamnă să dai viață unei povești, despre cum să îți învingi impasurile care apar pe acest drum. Cum comunici cu un regizor? Cum te raportezi ca scenarist la ce vrea un regizor și la ce vrea un producător? Ce faci cu un scenariu scris? Unde îl trimiți, cum îți protejezi drepturile de autor, cum faci să nu îl ții în sertar până nici tu nu mai crezi în el?

Si în final, poate nu ar mai trebui să ne convingi că lipsă succesului este doar vina noastră. Pentru că acum, dacă aș lua totul de la capăt și aș face lucrurile corect, aș avea aceleași nemulțumiri.

Din păcate, aceasta este povestea unui eșec. Dar este, totodată, și povestea unor vise pe care le-am lăsat în mâna unor oameni care mi-au fost profesori. Înțeleg că visele mele nu avea un back up solid de talent, de creativitate. dar ce facem cu cei care au aceste atuuri și au nevoie de cea mai mare susținere? Cum îi ajuți pe ei, #myUNATC, să nu renunțe la visele lor?

Cu drag,

F.B.